Sarmizegetusa Regia

Sarmizegetusei Regie este situată la capătul de nord-est al Luncii Grădiştii, în spatele confluenţei pâraielor Valea Albă şi Valea Godeanului. Aşezarea de la Sarmizegetusa era formată din trei părţi distincte: cetatea, zona sacră şi “cartierele” cu construcţii civile, acestea din urmă fiind situate la est şi la vest de primele două.

Toate terasele pe care se ridică construcţiile civile sunt antropogene, dar numai terasele din zona sacră sunt susţinute şi protejate de ziduri puternice ridicate în tehnica murus Dacicus, unele având în antichitate o înălţime de 12-14 m. Terasele cele mai mari ajungeau la zeci de metri lungime şi 20-30 m lărgime (cea mai mare avea 200 m lungime şi o lăţime medie de 50 m), încât pentru amenajarea lor s-au excavat, tasat şi consolidat sute de mii de metri cubi de pământ şi stâncă.

Cetatea a fost ridicată pe singurul loc din zonă ce avea configuraţia potrivită concepţiei de fortificare a arhitecţilor daci şi anume în jurul mamelonului cu înălţimea de 1000 m, dominant atât faţă de “cartierul” de vest al capitalei, cât şi în raport cu zona sacră. Astăzi se poate vedea doar o parte din ea, dar şi aceasta “ajustată” de romani după instalarea lor pe Dealul Grădiştii. Zidurile cetăţii înconjurau mamelonul amintit urmând configuraţia terenului.

Conform grelelor condiţii de pace impuse de romani după războiul din 101-102, dacii au fost obligaţi să demanteleze o parte din zidul de incintă. În preajma izbucnirii celui de-al doilea război daco-roman de la începutul sec. II p. Chr., după plecare detaşamentului roman, dacii au reînălţat zidurile cetăţii folosind vechiul traseu.

Construcţiile civile constau din locuinţe, hambare, ateliere, conducte de apă, canale de drenaj, drumuri pavate, scări. Planul locuinţelor era diferit: rectangular (cu două trei încăperi grupate sau în şir), poligonal sau circular. Construcţiile cu plan rectangular aveau pereţi din lemn ridicaţi pe o bază de piatră (adeseori calcar) şi doar în una dintre ele se afla vatra de foc, celelalte fiind folosite ca dependinţe. Se cunosc şi cazuri când astfel de construcţii aveau două nivele. Cele poligonale au pereţii din lut bătut pe pari, un pridvor acoperit şi, câteodată, etaj. Iar ultima categorie, cele circulare, aveau pereţii tot din lut. Acoperişul tuturor era din şindrilă. Inventarul era extrem de bogat şi divers: ceramică, inclusiv vase pictate cu motive geometrice, florale şi zoomorfe, unelte de tot felul din fier, mult material de construcţie din acelaşi metal, obiecte de întrebuinţare curentă, monede.

În zona civilă a aşezării funcţionau, de asemenea, un mare atelier metalurgic şi alte două mari de făurărie. Cele două ateliere de făurărie se aflau  pe terasa a VIII-a (mai sus de sanctuare) şi în cartierul de est - punctul "Căprăreaţa". Ele conţineau lupe de fier – lângă al doilea s-a găsit aproape o tonă de astfel de lupe -, zeci de unelte de făurărie, piese aflate în curs de prelucrare şi piese finite.

Pe traseul actual al zidului dintre poarta de vest şi poarta de sud, sub zid s-a descoperit un atelier de forjă roman,  iar sub acesta s-a găsit un atelier monetar dacic. Aici s-au bătut imitaţii după monede romane republicane şi imperiale.

Cu toate că încă nu s-au descoperit urmele unui atelier, se ştie cu certitudine că la Sarmizegetusa Regia s-a produs sticla.

Atât cartierele civile, cât şi zona sacră erau înzestrate cu instalaţii de captare şi transportare prin conducte de lut ars a apei potabile şi cu instalaţii de drenare a apei provenite din precipitaţii. Dintre acestea din urmă sunt vizibile  canalele de drenaj construite din piatră de calcar în zonasacră. O cisternă de lemn ce era aprovizionată tot printr-o conductă de lut ars ce transporta apa captată de la un izvor, a fost ridicată la sud de zidurile cetăţii, în preajma războaielor daco-romane de la începutul sec. II p. Chr.

Construcţiile de cult au fost ridicate pe potriva importanţei Sarmizegetusei. Astfel în perioada Burebista – Decebal au fost ridicate, pe două mari terase situate la nord-est de cetate, unsprezece sanctuare: nouă rectangulare şi două circulare, unul aflat chiar în construcţie la izbucnirea războaielor de la începutul sec. II p. Chr. Sanctuarele sunt masate pe două mari terase situate la nord-est de cetate (terasa a X-a şi a XI-a). Ambele terase sunt susţinute de ziduri construite în tehnica murus Dacicus. În legătură cu eşalonarea lor cronologică este de notat că bună parte dintre acelea ridicate din andezit aparţin perioadei domniei ultimului rege dac.

Zona de nord a terasei a XI-a era drenată de două canale dăltuite în calcar: o ramură se îndrepta spre est, iar cealaltă spre nord. În porţiunile dinspre marginea de vest a terasei, unde canalul a fost montat mai aproape de suprafaţa solului, piesele sale cioplite în forma literei “U” erau acoperite cu lespezi de calcar; în locurile unde era mai adâncit partea superioară consta tot din piese în formă de “U”. Este de remarcat, totodată, că în sanctuarul cu pilaştri şi coloane de andezit traseul canalului este sinuos pentru a evita plasarea sa sub coloane, ceea ce demonstrează că a existat o concepţie şi un plan unitar pentru cele două construcţii.

Pe terasa de deasupra – terasa a X-a – s-au descoperit alte două sanctuare. În nivelul inferior existase un sanctuar rectangular (lungimea sa era de 37,50 m, dar lăţimea nu i se cunoaşte) cu pilaştri de calcar aşezaţi pe lespezi din aceeaşi piatră şi cu coloane tot din calcar. El a fost demontat de daci, terasa puţin înălţată şi pe ea a început construirea marelui sanctuar de andezit. El consta din şase şiruri de câte zece coloane; fiecare coloană avea o  bază mai lată decât coloana şi, sub bază, o plintă din aceeaşi rocă (2 m diametru); coloanele aveau diametrul în jur de 1 m. Sanctuarul – 37,50 x 31,50 m – nu fusese terminat  când au început ostilităţile cu Traian. O parte din piesele sale au ajuns, fie ca atare, fie ajustate, în construcţiile romane: zidul cetăţii, baia, umplutura terasei  superioare. La vest de sanctuar se află zidul de susţinere al terasei superioare şi, în spaţiul dintre ele, construcţii probabil dependente de cele destinate cultului propriu-zis.

Pe terasa a XI-a s-au descoperit mai multe sanctuare.

Marele sanctuar circular are diametrul de 29,40m. la exterior avem un cerc format din 104 blocuri de andezit aşezate unul lângă altul (blocurile au lungimea de 0,47 – 050m şi înălţimea de 0,40 – 0,43m). Lipit de acest şir de blocuri, se află un al doilea cerc din stâlpi de andezit (cu 10 – 12cm mai înalt), grupaţi câte şase înguşti şi unul lat, aceasta repetându-se de 30 de ori, stâlpii înguşti terminându-se în partea superioară în cepuri patrulatere. Stâlpii (0,50 x 0,21 x 0,25m) au faţa exterioară uşor convexă, distanţa dintre doi stâlpi consecutivi fiind de 12 – 13cm. Cele două încăperi sunt marcate prin gropile stâlpilor de lemn. La aproximativ 3,65m de cercul de stâlpi se afla cercul format din 84 stâlpi de lemn (diametrul de 40cm), aşezaţi la 35 - 40cm unul de celălalt, având la bază câte un bloc de calcar. În centru se afla un şir de 34 de stâlpi de lemn, delimitând o încăpere cu absidă. Intrarea în construcţie era marcată de platforma care se afla la 1,20m de cercul exterior de pietre, aproximativ la est de construcţie; platforma, lucrată din blocuri de calcar în maniera zidului dacic, are latura de 1,50m. În încăperea circulară duceau patru intrări, marcate prin praguri de calcar, situate două câte două pe aceeaşi axă, iar intrarea în încăperea cu absidă se făcea prin două deschideri, marcate şi ele prin praguri din blocuri de calcar. S-a descoperit o vatră de foc, dreptunghiulară, din pietre de râu rotunde, legate cu lut galben, cu crustă (dimensiunile sunt de 1,50 x 1,35m), ea aflându-se în încăperea circulară, în preajma unei intrări. Inventarul constă doar din piroane de un anumit tip. Construcţia se datează în secolul I î. Hr., fiind distrusă la 106. La 2m sub acest nivel s-au descoperit resturile unei construcţii mai vechi, datate la sfârşitul secolului I d. Hr. – începutul secolului I d. Hr.

Sanctuarul mic circular are diametrul de 12,5m, şi este constituit din 114 stâlpi de andezit, dintre care 101 sunt subţiri şi înalţi, iar 13 scunzi şi laţi, distanţa dintre stâlpi fiind de 10cm. Cei din prima categorie au 0,60-0,70m înălţime, 20,5-21cm lăţime şi 15cm grosime; iar ceilalţi au următoarele dimensiuni: 39x44,7x18,8cm. Aceşti stâlpi sunt grupaţi în următorul mod: 8 înalţi şi unul scund de 11 ori, 7 înalţi şi unul scund o dată şi şase scunzi şi unul înalt o dată. În interiorul cercului au apărut o serie de urme de gropi de stâlpi, fără a se putea stabili dacă delimitau o altă încăpere (şi dacă da, ce fel de încăpere) şi o vatră cu arsură şi cărbune, groasă de 7-8cm. Intrarea în sanctuar se făcea de pe o platformă orientată NE – SV, aflată lângă edificiu. Podeaua era din lut bătut. Sanctuarul a fost suprapus de o construcţie romană, care a distrus posibile urme din interior. 

Soarele de andezit: se află pe terasa a XI-a, este numit astfel din cauza aspectului său, probabil îndeplinea funcţia de altar. Monumentul este ridicat din andezit şi calcar şi constă dintr-un suport construit din blocuri de calcar, primul rând aşezat la întâlnirea discului central cu capetele razelor de andezit, al doilea la extremitatea razelor de andezit. Diametrul total al altarului era de 6,98m, Grosimea pavajului este de 0,30m. Se compune dintr-un disc central cu diametrul de 1,46m şi din zece raze lungi de 2,76m; lăţimea razelor nu este egală, variaţiile ajung la 6-8cm. La 0,45m de marginea razelor se află scobituri dreptunghiulare de 10,5-11,5x5,6-8cm, adânci de 3-4cm; distanţa dintre două astfel de scobituri este de 15-18cm. În câteva dintre scobituri s-au găsit resturile unor piese de marmură cioplite în forma literei T. Într-una din raze s-a practicat un orificiu, prin care lichidele de pe disc se scurgeau într-un lighean cu cioc, iar din el în canalul de drenaj. Lipită de marginea exterioară a altarului se afla o rază lungă („săgeată”) din blocuri de calcar, orientată spre nord.

Sanctuarul vechi de calcar (sanctuarul A): sunt trei faze de construcţie din epoca dacică. Le vom prezenta începând cu faza cea mai veche. Nivelul cel mai vechi constă dintr-un şir de grupuri de 3-4 blocuri de calcar, aşezate în cruce sau rectangular. Zidul de susţinere al sanctuarului se află pe trei dintre laturi, acestui nivel vechi îi aparţine şi un turn de formă rectangulară.

Următorul nivel se află la 2,85m adâncime, constă dintr-un sanctuar format din patru aliniamente a câte 15 coloane (s-au păstrat plintele de calcar). În jurul sanctuarului exista o împrejmuire de stâlpi de lemn (a căror urme s-au descoperit). Coloanele din acelaşi aliniamet se aflau la 2,50m una de cealaltă, iar distanţa dintre şiruri era de 3,20m. În interiorul acestui edificiu s-a descoperit un medalion de lut ars pe care era reprezentată o figură feminină; o analogie pentru această piesă o reprezintă un denar roman din anul 80 î. Hr., pe al cărui avers se afla Diana (ea pare să fie redată şi pe medalion).

Ultimei faze de construcţie îi aparţine un sanctuar cu stâlpi de andezit „sprijiniţi într-un fundament construit din piatră de râu prinsă cu lut”. S-au descoperit şapte tamburi de calcar cu diametrul de 1, 30m şi grosimea de 20-25cm. De la zidul din partea de NE porneşte spre sanctuar o platformă (cu lăţimea de 2m, aflată cu 0,60m deasupra sanctuarului) – probabil reprezenta locul de intrare în sanctuar. Pe latura de sud-vest două ziduri mărgineau scara de acces, realizată din lespezi de calcar, care este posibil să sfârşească în faţa platformei aflate în partea superioară a zidului de susţinere a terasei.

Paralel cu sanctuarul prezentat mai sus, dar mai ridicat cu 1,80m, se afla un alt sanctuar format din aliniamente de coloane – de data aceasta e vorba de trei şiruri a câte şase coloane. Diametrul plintelor est de 1,27m. Este orientat nord-est – sud-vest. În colţul de nord-est există un prag de calcar care ar fi putut constitui intrarea în edificiu. Sanctuarul aparţine primei faze de construcţie din zona sacră a Sarmizegetusei, fiind contemporan cu faza a II-a a sanctuarului prezentat la punctul 5.

Sanctuarul patrulater: se află la nord de marele sanctuar circular. Dimensiunile sanctuarului sunt: 12x9,20m; este orientat NE-SV. Este constituit dintr-un spaţiu închis de stâlpi de andezit; stâlpi care au lăţimea de 21cm, înălţimea păstrată în jur de 0,62m şi sunt înfipţi în pământ până la aproximativ 0,20m. La cele patru colţuri de afla câte un stâlp de andezit mai gros şi mai lat, iar în interior se aflau trei rânduri a câte şase stâlpi rotunzi de andezit, bine adânciţi în pământ (având diametrul de 0,70-0,72m). Intrarea se făcea dinspre colţul de sud-vest, unde a apărut o platformă din blocuri de calcar (orientată nord-sud). În mijlocul sanctuarului s-au descoperit câteva blocuri de andezit de formă cubică.

Acest sanctuar patrulater se afla lângă cel precedent, în interior se află atât elemente circulare, cât şi rectangulare. Este delimitat de stâlpi de andezit, fiind orientat NE-SV.

Se pare că una din principalele slăbiciuni ale acestor cetăţi a fost lipsa sursei de apă în interiorul fortificaţiei. Astfel că asediatorii, descoperind cisterna din afara zidurilor le-au tăiat dacilor posibilitatea de a se alimenta cu apă. Pe Columna lui Traian într-una din scene îi vedem pe legionarii romani tăindu-le apărătorilor Sarmizegetusei accesul spre cisterna cetăţii, apoi pe câţiva nobili daci împărţind ultimele rezerve de apă.

Toate aceste fortificaţii, sanctuare şi cartiere cu locuinţe şi ateliere au fost distruse în urma războaielor daco-romane de la începutul secolului al II-lea.

 Un lucru curios este faptul că, în ciuda toleranţei religioase manifestate de romani de obicei, toate sanctuarele dacice au fost distruses sistematic. Se pare că se permitea comandantului armatei acest lucru în cazul în care în război au murit prea mulţi romani - zeii poporului supus nu i-au sfătuit mai repede pe credincioşi să se predea. Astfel, prin distrugerea templelor respectivii zei erau pedepsiţi.

După 106 la Sarmizegetusa Regia  a rămas un detaşament dintr-o legiune care se va retrage în 117, zona nefiind locuită în perioada următoare.

Izvoarele contemporane vorbesc de bogăţiile fabuloase care au fost capturate în urma cuceririi Daciei. Conform unei legende tezaurul regal a fost ascuns în albia râului Sargetia al cărui curs a fost  deviat pe moment, apoi repus pe vechiul curs. Unul din apropiaţii regelui, prins de roman, a trădat indicând romanilor locul unde a fost ascunsă comoara. Cu ajutorul prăzii de război se va construi Forul lui Traian din Roma, se organiza la Roma sărbători timp de 123 de zile, se vor însănătoşi finanţele Imperiului.

 Prezenţa ruinelor, descoperirea întâmplătoare a unor obiecte a aprins imaginaţia oamenilor convinşi de prezenţa unor comori fabuloase.

             

Vizualizari: 3061