Mănăstirea Prislop

Pe 28 noiembrie, drumul de 13 km dintre Haţeg şi Silvaşu de Sus pare prea scurt. E invadat de o mare de oameni şi flori, flori care, o dată ajunse lângă locul unde odihneşte Arsenie Boca, par că nu mor niciodată. Aşa cum nici unii oameni, deveniţi “sfinţi” prin felul în care şi-au raportat viaţa la semeni şi la Dumnezeu, se cunosc cu adevărat abia după trecerea timpului.


“Tu fă bine şi aşteaptă răul. Binele ţi-l va răsplăti Dumnezeu. Dacă oamenii, rudele ţi-ar face bine, ţie ce cruce ţi-ar mai rămâne? Deci roagă-te pentru cei ce te blesteamă, fă bine celor ce-ţi fac rău; celui ce-ţi cere nedrept dă-i tot ce-i trebuie lui din lăcomie. Cu alte cuvinte, nu te împotrivi răului când te asupreşte cu nedreptate, ca să nu calci legea iubirii de Dumnezeu şi de oameni, indiferent cum sunt ei. Tu fii cum trebuie. Tu să ai grijă să nu zici rău absolut nimanui, indiferent ce nedreptate ţi-ar face pentru că iertandu-le toate, aşa urmezi lui Iisus, aşa ţii împotriva firii sau mai bine zis mai presus de fire legea lui Dumnezeu – a iubirii. Cu toţi sunt fiii lui Dumnezeu, chiar dacă ei tăgăduiesc asta, iar tu trebuie să ştii că şi ei au un suflet de mântuit.” (Arsenie Boca)


Aşezată într-o poiană, înconjurată de un peisaj mirific, Mânăstirea Prislop se află la 13 km de Haţeg. De aproape şapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante aşezăminte religioase ortodoxe din Transilvania. Pe lângă frumuseţea şi unicitatea construcţiei bisericeşti, ridicată, prin strădania celor trei mari ctitori (Părintele Nicodim, Domniţa Zamfira şi Părintele Arsenie Boca), locaţia atrage ca un magnet mii şi mii de credincioşi din întreaga ţară, veniţi aici pentru a înţelege o parte cât de mică din ceea ce a însemnat, şi mai ales, înseamnă încă, spiritul “Sfântului Ardealului”.


La Prislop viaţa îşi urmează cursul firesc într-o linişte desăvârşită, absolută. Există însă, trei zile din an, în care forfota e cuvântul de ordine: la hram (în 8 mai (Sf. Ioan Teologul) şi 14 septembrie (Înălţarea Sfintei Cruci)) şi în 28 noiembrie, atunci când tânguirea clopotelor cheamă toată suflarea la parastasul Părintelui Arsenie Boca.


La “Sfântul”, părinte ieromonah, teolog şi artist român, fost stareţ la Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus şi apoi la Mânăstirea Prislop, veneau, şi înainte de 1989, să îl vadă mulţi credincioși, atraşi de harul şi de personalitatea sa. Aveau să vină să îl vadă însă şi mai mulţi după moarte. Pe toţi i-a învăţat, după cum spunea chiar dânsul: ”să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi).

 

Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii. Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin.”
Avea să moară în 28 noiembrie 1989, la 79 de ani, la Sinaia, unde şi-a avut chilia şi atelierul de pictură. Şi-a dorit să fie înmormântat la Mânăstirea Prislop, la 4 decembrie 1989, proorocind că aici va fi loc de pelerinaj.


Aşa s-a întâmplat că numărul pelerinilor veniţi, cu paşi grăbiţi spre mormântul Părintelui, o dată cu ultima zvâcnire de toamnă, ajunge la 30000, poate chiar la 40000. Pe 28 noiembrie, drumul de 13 km dintre Haţeg şi Silvaşu de Sus pare prea scurt. E invadat de o mare de oameni şi flori, flori care, o dată ajunse lângă locul unde odihneşte Arsenie Boca, par că nu mor niciodată. Aşa cum nici unii oameni, deveniţi “sfinţi” prin felul în care şi-au raportat viaţa la semeni şi la Dumnezeu, se cunosc cu adevărat abia după trecerea timpului: “cu cât se adaugă mai mulţi ani după mutarea sa pe lumea cealaltă, cu atât va veni lumea spre el mai mult, dacă a fost cu adevărat un slujitor al lui Dumnezeu”, spunea însuşi Părintele, “un fenomen unic în istoria monahismului românesc”, după cum l-a caracterizat Părintele Dumitru Stăniloae.

Vizualizari: 3049